”O rasă degenerată”, piromani, ”spartani la odihnă și gătit”: Brâncuși și evadarea din Hobița

Brâncuși a fost unul dintre cei 134.545 de copii născuți în 1876 în satele României. Ce era însă special - sau, dimpotrivă, tipic - la satul său natal? Și de ce și-ar fi dorit să evadeze din el?

Acest articol nu va face niciun efort pentru a încerca să răspundă la multele semne de întrebare legate de primii ani din viața lui Brâncuși. Tot ce își propune este conturarea unui context pentru acei ani - un context narativ, dar și numeric, general românesc, dar și particularizat la nivelul Peștișanilor și chiar al Hobiței. În același timp, articolul vorbește și despre modul în care era imaginat țăranul român; o imagine care nu avea cum să nu se fi răsfrânt asupra lui Brâncuși, dar care, de asemenea, a impregnat înșelător de obiectivele rapoarte și statistici care stau la baza articolului. Pe scurt, va fi vorba despre lumea rurală - reală și imaginară - din care Brâncuși a încercat de nu mai puțin de trei ori să evadeze¹.

(AICI găsiți toate interviurile din seria ”Mituri și realități cu și despre Brâncuși)

Cum era văzută lumea satului (fie el și satul lui Brâncuși)? Elitele intelectuale au construit două imagini contrare și concurente ale lumii rurale românești de la cumpăna dintre secolele XIX-XX: țăranului sălbatic i se opunea țăranului identitar. Pe de o parte, politicieni, oameni de litere, economiști sau medici imaginau, descriau și foloseau pentru propriile scopuri țăranul înapoiat, murdar, leneș, care avea nevoie să fie civilizat; pe de altă parte, tot politicieni, oameni de litere, economiști, medici și etnografi imaginau și instrumentalizau țăranul ca ”talpa țării”, autohtonul pur, păstrător al tradițiilor românești ce trebuie recuperate². Poate primul care a sesizat la noi această existența acestei duble imagini a fost C. Dobrogeanu-Gherea; el deosebea ”pesimiştii, ponegritorii țărănimei, cari zugrăvesc viaţa sătească ca iad, iar pe țăran ca drac” de grupul ”optimiştilor, apologheților țărănimei, cari văd în viața sătească aproape o idilă şi în țăran dacă nu un înger, apoi cel puţin un ins moraliceşte mult superior orășanului”³. Cât despre ideea că ”țăranul român” ar putea să nu existe, ci să fie doar un concept inventat de și pentru scopurile elitelor urbane⁴, aceasta nu sunt sigur că e acceptată (sau acceptabilă) nici azi.

La trecerea din secolul al XIX-lea în secolul XX, accentul s-a mutat definitiv de pe imaginea negativă pe cea pozitivă⁵, dar cele două au coexistat incomod zeci de ani - exact în vremurile copilăriei și tinereții lui Brâncuși. Abia la finalul primului deceniu al noului veac competiția dintre cele două viziuni avea să fie definitiv tranșată în favoarea imaginii pozitive, într-o Românie unde poporanismul devenise curentul dominant⁶ - chiar academic, dat fiind că Academia începuse publicarea seriei de monografii dedicate ”vieții poporului”. Ceea ce nu înseamnă că imaginea negativă a țăranului a dispărut complet la nivel mental, ci doar că a devenit inacceptabilă social. Iat-o, totuși, într-o scăpare a lui Garabet Ibrăileanu, altminteri poporanist, care îi explica lui Gherea de ce a fost nevoie de reprimarea sângeroasă a rascoalei de la 1907: ”D-ta să fi fost în locul d-lui I. Brătianu, ce ai fi făcut? Ai fi lăsat să vină țăranii în orașe și să distrugă bruma de civilizație cât o avem?”⁷

La acel moment, Brâncuși evadase deja din Hobița; însă el s-a format în deceniile în care era încă extrem de persistentă și pertinentă prima imagine a țăranului - cea a sălbaticului deloc nobil. O imagine creată și propagată în mare măsură de medici, al căror discurs prezenta o imagine negativă a ţărănimii dusă până aproape de extrem⁸ și care au fost atât de importanți pentru tânărul Brâncuși⁹. Însă nu doar de medici; până și pionierii folcloristicii recunoșteau că lumea satului românesc nu era tocmai agreabilă. ”Pentru adunarea literaturei, moravurilor şi a esteticei poporului [... ] trebuie să respiri mai mult aerul bordeiului, lucru ce nu prea convine învățaților”, scria Hasdeu¹⁰.

Constantin Brâncuși, fila 117 din caietul de schițe

Despre o receptare seriosă a artei produse de acești țărani, atât de suprainterpretată de brâncușologi, cu greu s-ar putea vorbi înainte de 1900; e posibil ca nici tânărul Brâncuși să nu o fi receptat ca artă înainte de plecarea sa în Franța. Prima monografie consistentă despre arta populară avea să apară abia în 1922; în vremea copilăriei și tinereții lui Brâncuși, artă meșterilor populari nu era chiar demnă de atenția intelectualilor, cu atât mai puțin de admirația lor¹¹. Au existat totuși semne ale interesului crescând pentru această artă, inclusiv în Gorjul lui Brâncuși unde pe lângă recent înființatul gimnaziu din Târgu-Jiu s-a deschis în 1900 și o școală de ceramică. Profesorii acesteia insistau ”pe cultivarea motivelor naţionale precum sunt desemnurile după ouăle încondeiate de sătence, după cămăşi, haine şi covoare săteşti, după ornamentaţii de hrisoave şi manuscripte vechi”¹². Câțiva ani mai înainte se inaugurase și un Muzeu al Gorjului, unde erau expuse, printre altele, țesături populare, obiecte sculptate din lemn și ouă încondeiate¹³. Erau însă și semne ale lipsei de interes; astfel, la 1894, revista de literatură și știință Jiul, prima de acest fel care a apărut în Gorj, era interesată de Darwin, Gustave le Bon, Turgheniev sau Mahabharata mai degrabă decât de tradiții etnografice. Abia în numărul 8-9 s-a publicat o ”legendă” despre nașterea Domnului, auzită de la baba Florea din Vădeni (azi parte din orașul Târgu-Jiu); dar cititorii erau avertizați că baba nu știa că, de fapt, era vorba de ”străvechiul Agni și de nașterea lui Mithra”¹⁴.

Cum se putea ajunge în Hobița (sau, în cazul lui Brâncuși, evada din Hobița)? La final de secol XIX, Hobița era un cătun la care, ca să ajungi din Peștișani, trebuia să o iei pe șoseaua vecinală Brădiceni-Baia de Aramă (adică de rangul III, după națională și județeană) și apoi pe cea comunală (și mai proastă)¹⁵. Din Peștișani era o șosea mai bună până în Târgu-Jiu, dar calea ferată nu ajungea încă în oraș în pruncia lui Brâncuși - abia la 1 iulie 1888 a intrat primul tren în capitala de județ a Gorjului¹⁶.

Comuna Peștișani, de care ținea Hobița, avea la final de secol XIX peste 2.000 de locuitori, din care însă numai vreo 500 erau suficient de înstăriți ca să plătească măcar taxe¹⁷. În comuna vecină, Brădiceni, deși localitatea era mai mică și mai săracă, se găseau subprefectura, o școală ceva mai mare, târgul și bâlciul¹⁸.

Spre norocul sau poate ghinionul celor din Hobița, nu era niciun boier pe acolo. Sătenii erau moșneni, nu clăcași; de altfel, aproape 95% dintre familiile gorjene din mediul rural aveau pământ la începutul secolului XX¹⁹. Dacă boieri nu erau, în schimb statul avea un domeniu în Hobița, la Ploștina, unde fusese arendaș, înainte să se nască Brâncuși, unul dintre frații Dumba²⁰. Dacă, așa cum mă fac să cred unele indicii, arendașul era Eraclie Dumba, acesta va deveni socrul lui Anastase Simu, unul dintre primii cumpărători ai lucrărilor lui Brâncuși²¹; de asemenea, chipul lui Eraclie a fost imortalizat de Dimitrie Paciurea, într-un basorelief comandat de Simu.

Dimitrie Paciurea, ”Eraclie Dumba”, 1909

Cu ce se ocupau consătenii lui Brâncuși? La fel ca majoritatea țăranilor români din acele vremuri, cultivau porumb, nu neapărat cu succes (în vara lui 1886 l-a distrus grindina²², la fel și în vara lui 1889²³), produceau băutură și, mai ales, creșteau animale (pe care le pășteau de obicei copiii): Gorjul era al treilea județ din țară la numărul de vite și de porci și al doilea la capre²⁴. La cumpăna dintre veacuri, sătenii din Hobița aveau 16 pluguri, 38 care cu boi, 2 căruțe cu cai, 290 vite mari cornute, 40 cai, 380 oi, 82 capre, 180 porci, 30 stupi. În sat mai erau 2 biserici (dintre care una îl avea printre ctitori pe bunicul lui Brâncuși), o moară și 11 puțuri²⁵. De asemenea, doar în Hobița se produceau anual circa 910 hectolitri de porumb, 24 de fasole, 5.000 litri de vin, 700 kg brânză, peste o tonă de lână, cam tot atâta cânepă și 84 de tone de fân²⁶.

Erau însă probleme cu vitele în Peștișani la început de secol XX (dar e posibil să nu fi fost așa și pe vremea când Brâncuși era trimis să le pască), și asta din cauza lipsei locurilor de pășunat. Doar la munte erau ”statornice”, în vreme ce în comună și pe dealuri erau ”vremelnice”, fiindcă arendașii goneau animalele dacă nu li se plătea taxă de pășunat, așa că, potrivit rapoartelor, ”vitele trăiesc foarte rău”. Însă arendașii erau, de fapt, tot țărani din Peștișani²⁷; inclusiv tatăl lui Brâncuși pare să se fi numărat printre ei, potrivit artisului, care se descria drept ”fiu de moșnean cheabur.”²⁸

Constantin Brâncuși, fila 123 din caietul de schițe

De asemenea, cei din Peștișani se ocupau la 1879 cu prima lor tentativă de irigații, folosind apa Bistriței ca să ”ude porumburile”²⁹. Nu prea se ocupau, în schimb, cu făcut copii (deși nu s-ar zice, judecând după familia Brâncuși). Gorjul avea cea mai scăzută rată de creștere a populației la nivel național, ”o diminuare în forța de propagare a speciei” pe care medicii o puneau pe seama paludismului, alcoolismului și proastei alimentații³⁰. Între 1859 și 1889, creșterea fusese de numai 5,23%, față de aproape 30% la nivel național³¹. În plus, mai bine de o cincime dintre cuplurile din Gorj nu erau căsătorite la biserică la începutul secolului XX - totuși, sub media națională de 35,6%³². Poate că are - sau poate că nu are - o oarecare relevanță pentru faptul că Brâncuși nu s-a căsătorit niciodată și ne-a lăsat și aceste deloc memorabile versuri care ar putea - sau nu - să exprime opinia lui despre mariaj: ”De ești însurat/mănânci căcat”³³.

O inimă de tigru.—In ziua de 24 Mai a. c., locuitorul Vasile Vintilescu din comuna Brădiceni, plaiul Vulcan, județul Gorj, administrând bătae femeei Ilinca, soția vecinului seu Lascu Vintilă, ce se afla ținând în brațe o fiică a sa, în etate ca de 4 luni, din causa bătăei și a fricei ce l-a inspirat, i-a căzut fetița din brațe, care diminața s’a găsit mortă în leagăn. (Universul, 5/17 iunie 1886)

Iată și câteva cifre care dau dimensiunea acestei economii rurale. La început de secol XX, în târgurile din Gorj un cal costa, în medie, 103 lei, un bou, 75 de lei, iar o vacă, 70³⁴. O zi de muncă la câmp se plătea cu 1 leu pentru bărbați, dar putea să coboare și până la 50 de bani - sau să urce până la doi lei. În cazul femeilor și copiilor, plata era de maxim un leu pe zi, dar în medie 60-70 de bani. Cei care veneau cu carul lor la arat puteau primi doi lei pe zi, putând ajunge până la 10 lei în perioadele de criză de mână de lucru. Prețul muncii pare să fi scăzut constant nu doar în Gorj, ci în toată țara; în vremea copilăriei lui Brâncuși ar fi fost aproape dublu - sau, cel puțin, așa susțineau țăranii³⁵. Cât privește arenda, aceasta era de 5-7 lei pe hectar de teren arabil și ceva mai mult pentru pădure, dacă era exploatată pentru cherestea³⁶. Sume infime comparând chiar și cu acel „foarte mic ajutor”de 600 de lei pe care îl primea sculptorul de la Ministerul Instrucțiunii Publice³⁷.

Pe lângă că erau săraci, gorjenii erau și leneși - mai bine zis, așa erau descriși. Medic al județului în vremea copilăriei lui Brâncuși, Ion Augustin, fiu de preot de la oraș³⁸, afirma în raportul său pe anul 1886 că majoritatea locuitorilor din Gorjul rural sunt ”predispuși la lenevire” și folosesc ”toate mijloacele posibile a se sustrage de la datoriile lor către Stat și societate”³⁹. Iar în viziunea unui alt medic, Gheorghe Crăiniceanu, originar din Banat dar stabilit în România, ”lenea încălțatului cu opinci, care reclamă mult timp, îi face pe unii de a dormi încălțați”⁴⁰. Proto-sociologul Gheorghe D. Scraba identifica însă lenea drept principala problemă nu doar în satele din Gorj, ci și în cele din județele învecinate, Mehedinți și Vâlcea⁴¹.

Cum erau casele consătenilor lui Brâncuși? ”Casa Brâncuși” de la Hobița este și ea o construcție mitologică. Adevărata casă în care s-a născut Brâncuși avea doar două camere⁴² - la fel ca majoritatea locuințelor din mediul rural românesc chiar și 30 de ani mai târziu, când la scară națională 50.6% aveau numai două încăperi, iar în Gorj proporția ajungea la 78,3%⁴³. ”Mici, fără aer și lumină”, rezuma medicul Augustin⁴⁴.

”Sunt judeţe întregi, şi cu deosebire Vlaşca, Teleormanul şi mai ales o parte din Doljiu şi tot Gorjiul, unde casele consistă în nisce adevărate găuri, bordeie săpate in pământ”, scria C. I. Istrati, medic, ministru și prieten al lui Grigorescu, care admira țăranii din tablourile amicului său, dar îi privea cu (cel puțin) condescendență pe cei reali. Istrati conchidea că majoritatea țăranilor ”locuesc în condițiuni mai rele ca zulușii”⁴⁵. Aici nu există niciun dubiu că era vorba de o exagerare: în satele din Gorj dominau casele de lemn, iar la 1905 mai erau doar 267 de bordeie în tot județul, dintre care 260 erau atribuite de statistică familiilor de romi⁴⁶.

Casele, ca și terenurile, erau ieftine în Gorj. De pildă, două parcele din Peștișani incluzând o casă de lemn cu două încăperi, precum cea a părinților lui Brâncuși, erau scoase la licitație la început de secol XX cu 200 de lei (pentru ambele)⁴⁷. Dincolo de exagerările ulterioare ale artistului, care i-a spus lui Petre Pandrea că ”tata era gospodar cu slugi în curte”⁴⁸, cam de același ordin trebuie că era și averea părinților lui Brâncuși, din care artistul a moștenit o parte și a vândut-o înainte de a pleca la București. Pe două pogoane și câteva petice de livezi ar fi primit 325 de lei⁴⁹. Ca termen de comparație, chiar înaintea Primului Război Mondial, ”Cumințenia pământului”, deși controversată, i-a adus 1.500 de lei; un “Portret al pictorului Dărăscu” a fost achiziționat de statul român cu 1.750 de lei; iar un altul, de Anastase Simu, cu 1.000 de franci⁵⁰.

Corneliu Mirescu, Anexă gospodărească, satul Brădiceni, comuna Peștișani, județul Gorj, 1993/Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”

Discursul elitelor era foarte critic la adresa unor locuințe precum cele din Hobița. ”Casele, clădite din bârne și lipite cu pămînt mai tòte, tot se mai fac în rele condițiuni igienice. Intrând în casă, dăm de o cameră mică numită vatră, care servesce și pentru prepararea bucatelor; aci lumina nu potè intră decât dacă deschidem ușa, sau prin deschiderea coșului în podul casei. De aci se potè omul strecură, prin o ușe fòrte mică, în o altă cameră, numită sobă mică, neaerată și cu 2—3 paturi de-alungul pereților, pentru culcarea familiei; și aci mai sunt și câteva animale domestice”, scria medicul Crăiniceanu⁵¹. Și confratele său responsabil cu județul Gorj era dezgustat de igiena sătenilor; el se plângea că, din cauza animalelor lăsate libere, ”toate curțile sunt pline de baligă, care putrezește acolo la un loc cu resturile nutrimentului lor și cu urina”⁵². ”Gazeta săteanului” îi compara pe țăranii români cu ”nomazii din vechime”, la care ”înlăturarea excrementelor se practica după obiceiul mâțelor”⁵³. Până și vitele sunt sătule de mizeria din curțile gorjenilor, afirma medicul Augustin, așa că animalele ”își caută refugiu, suindu-se pe tinda casei”⁵⁴.

Dacă C. I. Istrati considera casele de lemn ”cu mult preferabile” bordeielor, el sugera totuși că locuințe precum cea a familiei Brâncuși ar putea produce ”surdo-mutism”, ca urmare a slabei ventilații; dar și afecțiuni digestive, din cauza tavanului jos și a meselor scunde, la care ”toți îngenuchiați, cu abdomenul încovoiat mănâncă, esercitând o presiune mare asupra ficatului și stomacului, carele e supus să primească adesea un volum mare de mămăligă”.⁵⁵

Citând o veche monografie a comunei Peștișani, Vasile M. Kogălniceanu susținea, la început de secol XX, că ”locuinţele în parte ar corespunde cerinţelor igienice dacă s’ar ţine şi curăţenie înăuntru”- cauza mizeriei fiind mai ales vitele ținute în jurul casei. ”Fiecare cameră are câte două ferestre în mărime de 0,80x0,50 şi nu le deschid. [...] Ca mobilier fiecare casă are o masă, două paturi primitive şi unul ori două scaune, o ladă pentru rufe şi o culme în loc de cuier, acoperită cu cămăşi şi oprege, singura parte frumoasă ce vezi în casele lor. Tot acest mobilier şi-l fac sătenii, afară de lăzi ce le i-au fie dela rudarii cei mai săraci, fie de Braşov cei mai cu dare de mână. Ca aşternute au pături, scoarţe, perine lucrate de femei; saltele nu obişnuiesc; sunt cu totul Spartani în privinţa odihnei şi a gătitului de bucate.⁵⁶” ”Spartan” era totuși un progres față de ”nomad” sau ”zulus”.

De altfel, în primul deceniu al secolului XX, casele de lemn din Gorj au început să fie văzute prin ochii etnografiei, iar imaginea lor, odată cu imaginea celor ce le locuiau, s-a schimbat complet. Astfel, Tzigara-Samurcaș le descria, în 1908 drept ”bogăție” din punct de vedere cultural, o dovadă a ”frumoaselor însușiri” ale țăranului, comparabile - ba chiar superioare - caselor tradiționale din Elveția sau Germania⁵⁷. Până și cămara gorjenilor, calificată de C. I. Istrati la 1880 drept ”grotă mică, obscură”⁵⁸, era văzută, nici trei decenii mai târziu, drept similară cu hambarele din țările scandinave, ”tot atât de monumentale și frumos lucrate”⁵⁹.

Săptămîna trecută, locuitorii din comuna Peştişani coborau piatră din munte pentru zidirea unei biserici. Din nebăgare de seamă, s’a pierdut un sătean mai bâtrîn de ceilalți. Cind au dat drumul la piatră, aceasta în rostogolire a dat peste bătrîn, pe care l’a despicat in bucăți. (Adevărul, 15 decembrie 1898)

Revenind la imaginea negativă, pe post de soluție (ușor inadecvată realităților satului românesc) pentru mizeria din gospodării, ”Gazeta săteanului” le recomanda țăranilor ca, în cazul în care ”obiciniuesc a ține în casă colivii cu păsărele, câini, pisici sau alte animale, trebuie să caute a le ține în curățenie și a depărta de pe corpul lor insectele. [...] Fiecare persoană raționabilă și bine crescută trebuie să aibă grijă a se șterge pe picioare de noroiu și de praf înainte d-a intra în casă”⁶⁰.

De mizeria, reală sau imaginată, din satul gorjean, se scăpa adesea prin foc. Un chestionar de la 1905 arăta că ”Parte din locuitori sunt obișnuiți să-şi răzbune, punând foc în averea altora. Sentimentele asupra datoriilor cetăţeneşti le lipsesc cu desăvârşire”. Într-un sat, oamenii afirmau chiar că ”cel mai mare rău care bântue comuna, este darea de foc”.⁶¹. Și medicul județului îi descrisese, cu ceva ani în urmă, drept predispuși ”la căutarea de ceartă vecinilor lor” și ”lesne entusiasmați, astfel că din o ceartă, numaidecât lovesce craniul adversarului său”.⁶² Conflictele porneau mai ales de la arendă și locuri de pășunat și par să se fi agravat atât de mult încât la 1910, pentru a mai reduce din tendințele piromane, învățătorul Gheorghe Popescu a înființat la Peștișani ”un juriu de împăciuire în scop de a face să domnească printre țărani dreptatea, cinstea și pacea” - primind mulțumirile ministrului Instrucțiunii⁶³.

Dacă casele erau mici, nici oamenii nu erau prea înalți. Potrivit calculelor aceluiași C. I. Istrati, în Gorj și alte județe ”de munte”, înălțimea medie era de 1,55 metri⁶⁴ - deci Brâncuși, care avea la momentul decesului 1,62, nu ar fi fost considerat scund.

Corneliu Mirescu, Moară cu ciutură, satul Brădiceni, comuna Peștișani, județul Gorj, 1993/Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”

Ce putea învăța Brâncuși la școală? ”Nici umbră de cultură nu a trecut prin multe sate”, se plângea un contemporan⁶⁵. Pe vremea copilăriei lui Brâncuși, în toată comuna Peștișani era o școală (dar și șase biserici)⁶⁶. Nu era deloc aproape de Hobița; se afla în Boroșteni, la vreo 5 kilometri și jumătate distanță. Sala de clasă în care trebuiau teoretic să intre peste 100 de elevi avea la finele secolului al XIX-lea 7,8 metri pe 3,75; puțin probabil să fi fost mai mare pe vremea copilăriei lui Brâncuși⁶⁷.

Școala la care a mers Brâncuși era ”de nuiele, cu acoperiș slab, fără umblătoare, are 8 bănci, 12 semicercuri, 2 mese, 2 table de socoteli, un dulap”⁶⁸. Așa arătau, de altfel, majoritatea școlilor rurale din România acelor vremuri: o treime erau din nuiele și încă vreo 14% din vălătuci (pari învălătuciți cu lut); 43% aveau lut pe jos. O inspecție realizată în 1891 în județele Olteniei arăta că nicio școală nu fuse zugrăvită prea recent; ”păianjenii întind în libertate pânzele lor deasupra capetelor copiilor și învățătorului; pardoselele murdare au straturi de mai multe centimetre de murdărie uscate; ferestrele stricate, mai totdeauna fără geamuri”⁶⁹. Învățătorii câștigau în general între 20 și 40 de lei pe lună, plătiți de primărie; dacă îi plătea statul, puteau ajunge până la 80 de lei pe lună⁷⁰.

Pe hârtie, reveneau cam 75 de elevi la un învățător - dacă ar fi mers toți la școală. În realitate, chiar și în 1904, când Brâncuși era deja la Paris, nici jumătate dintre copiii de vârstă școlară din Peștișani nu dădeau pe la ore. Teoretic, părinții erau amendați, dar practic perceptorii nu încasau amenzile. Rata analfabetismului în Peștișani era de circa 90%, se plângea învățătorul Gheorghe Popescu⁷¹.

Constantin Brâncuși, fila 46 din caietul de schițe

De fapt, în materie de la școlarizare, comuna Peștișani pare să fi fost peste media națională: în România anilor 1896-1897, din peste 700.000 de copii de vârstă școlară din mediul rural, mai puțin de 200.000 erau înscriși la școală și nici 100.000 nu treceau clasa⁷². La 1912, când s-au înregistrat primele date detaliate la nivel de comună, din 3.570 de locuitori, câți avea atunci Peștișaniul, aproape 2.000 erau analfabeți, dintre care 70% erau femei⁷³; inclusiv Maria Diaconescu, mama lui Brâncuși, era analfabetă.

În tot județul Gorj, la o populație de 174.000 de locuitori, mai puțin de 24.000, dintre care doar 909 de femei, știau să scrie și să citească în 1899; analfabeții erau majoritari chiar și în mediul urban - adică la Târgu-Jiu, fiindcă alte orașe nu erau⁷⁴. O îmbunătățire substanțială, totuși, față de anul nașterii lui Brâncuși când, judecând după registrele de căsătorii, doar 17% dintre bărbații din România și 9% dintre femei puteau semna - iar în mediul rural, procentele scădeau la 11, respectiv 5% ⁷⁵. Cu tot acest progres, la 1905 în tot Gorjul rural nu erau nici 500 de abonați la ziare și reviste⁷⁶.

Același învățător Popescu explica și insuccesul școlii: ”Şcoala rurală de azi nu mai corespunde întru nimic nevoilor satului. Până la vârsta de 7—8 ani, când copilul ţăranului nu e atât de folositor lui — e lăsat liber — deşi ar putea să-şi apropie deprinderea de a gândi, vorbi şi face exerciţii pregătitoare pentru predarea abecedarului— El constitue piedică părinţilor la munca câmpului, căci trebue să fie supravegheat.— Dela 7—8 ani el e înscris în şcoală — atunci devine şi folositor acasă pentru paza vitelor — iar dela 13 ani când termină şcoala, fiind luat şi absorbit cu totul de nevoile părinţilor lui — nu mai pune mâna pe carte şi uită aproape totul”.⁷⁷

În cazul lui Brâncuși, insuccesul școlii din Peștișani, pe care a părăsit-o după două clase, s-ar fi datorat și faptului că a fost pedepsit fiindcă crestase banca cu briceagul și trimis în ”arestul făcut într-un coteț”; informația provine de la Petru Comarnescu și o iau cu rezerve⁷⁸. Mai cert este că a făcut clasa a III-a la Brădiceni, unde era învățător un neam de-al său, Petre Brâncuși⁷⁹.

Medicii suspectau însă că mersul la școală poate dăuna grav sănătății sătenilor. Astfel, potrivit doctorului Augustin, școlile rurale din Gorj ”sunt construite în mod vicios”⁸⁰; un an mai târziu, el reclama că ”pretutindeni au un aer infect și constituiesc unul din elementele cele mai puternice pentru răspândirea epidemiilor”⁸¹.

Locuitorul Iacob Gheorghe Sprâncenatu din comuna Peștișani, județul Gorj când se ducea cu carul să încarce dovleci, a lasat pe o fiică-sa, ca de 11 ani. să conducă boii de funie, iar dânsul s-a pus în car cu un alt copil mai mic. Boii speriindu-se au luat’o la fugă, au trânit copila care, fiind apucată sub car și strivită în față, a rămas moartă. (Universul, 28 septembrie 1889)

Cum era administrată comuna natală a lui Brâncuși? Aparent foarte rău, dar unele plângeri erau motivate politic și poate că nu reflectau chiar situația reală. În 1890, de pildă, mai mulți locuitori din Peștișani se plângeau că primarul Ion Gh. Șoșoi, printre alte abuzuri, i-a pus pe săteni să-i construiască casa și a încasat de două ori aceeași amendă⁸². Urmărit de justiție, Șoșoi a fugit la București, unde s-a făcut factor poștal deoarece ”beneficia de protecțiuni înalte”. A fost însă descoperit și arestat câțiva ani mai târziu⁸³. Pe de altă parte, Mihai, fratele lui Șoșoi, a donat un local pentru înființarea unei școli⁸⁴. În locul lui Șoșoi a venit Ion Croicu care, deloc întâmplător, se număra printre cei care îl denunțaseră pe primar în 1890. Croicu a fost însă arestat pentru falsificare de monede, împreună cu notarul comunal (secretarul primăriei), care și el semnase denunțul din 1890; ștanțele au fost găsite chiar la primar acasă⁸⁵. Doi ani mai târziu a fost demis ajutorul de primar, Proca, pentru că era veșnic în concediu și refuza să asculte de primar⁸⁶. La 1906 , nici primăria, nici școala din Peștișani nu mai aveau sedii pentru că acestea fuseseră părăsite iar terenurile, ocupate abuziv; cancelaria primăriei funcționa la cârciumă⁸⁷.

Pe de altă parte, nivelul de performanță al administrației locale e greu de separat de nivelul salariilor și educației primarilor. La 1903, la scară națională, peste 95% dintre primari și notarii primăriilor încasau până la 100 de lei lunar, iar jumătate dintre ei chiar sub 40 de lei. Aproape 1.400 de primari și ajutoare de primari (adică puțin sub 24% din total) erau în diverse faze ale analfabetismului; 740 dintre ei semnau ”prin punere de deget”. În județul Gorj, din 156 de primari de comune, trei erau analfabeți și doar 12 trecuseră de școala primară; chiar și notarii, care asigurau secretariatul primăriei, aveau în marea lor majoritate (135 din 161) doar patru clase primare⁸⁸.

În vremea copilăriei lui Brâncuși, la nivelul întregului județ cheltuielile publice erau de circa 320.000 de lei. Cei mai mulți bani mergeau la serviciul sanitar; pentru ”instrucțiunea publică” se cheltuiau într-un an sub 18.000 lei⁸⁹, adică de nici două ori și jumătate cât a cerut Brâncuși pentru ansamblul de la Buzău⁹⁰. Venitul mediu al unei comune rurale din Gorj era de numai 1600 de lei - 1,59 lei pe cap de sătean⁹¹. Cât despre Peștișani, tot bugetul comunei era sub 1.200 de lei la sfârșit de secol XIX⁹², adică mai puțin decât ultima bursă încasată de Brâncuși din România⁹³.

Costum național din Gorj, ”port vechi”, din Alexandru Antoniu, Albumul General al României: județul Gorj (București, 1893)

Cum se îmbrăcau consătenii lui Brâncuși? Medicul Crăiniceanu, cu viziunea sa foarte hautaine asupra lumii rurale, descria îmbrăcămintea gorjenilor de la finele secolului al XIX-lea drept ”insuficientă” în cazul femeilor și copiilor. ”Cei din urmă, cu capul gol, au numai cămașă și brîu, femeile o simplă cămașă lungă încinsă cu brîu, de care atârnă două mici velințe vărgate; iarna își acopăr peptul cu un mic cojoc. […] Acest district era renumit înainte prin frumusețea îmbrăcămintei, dar azi puțini mai au acel port”, afirma el⁹⁴. În aceleași vremuri, medicul primar al județului Gorj se plângea și el că îmbrăcămintea sătenilor ”nu corespunde nici de cum cu diferitele anotimpuri ale anului”⁹⁵. Iar cel din Mehedințiul vecin cerea ca ”părinții să fie obligați de a ține pe copiii lor îmbrăcați în timpul iernei și a nu-i lăsa cu capul și picioarele goale și numai cu o singură cămașă, precum am văzut în ogrăzi și pe strade chiar în anul acesta, când termometrul marca 26 grade de frig”⁹⁶.

Dar principala plângere a doctorilor era acea că hainele se schimbau foarte rar - cămașa, cam o dată pe săptămână, după ce era purtată zi și noapte; ca urmare, pe ea se adunau ”necurățenii” care într-o săptămână ”aterează atmosfera corpului cu gazele lor miasmatice”. ”O cămașă așa murdară exercită asupra energiei corpului o influență de lâncezire generală [...]; din contra , o cămașă curată stimulează într-un chip plăcut pelea”. De aceea, țăranul ar fi mult mai folosit dacă și-ar schimba cămașa de două ori pe săptămână și ar avea cămașă diferită pentru noapte. Și izmenele erau criticate, fiind prea scumpe, grele și incomode, ba mai mult, ”un loc de favorizare pentru purici și păduchi”; iar turul lor ”lipsește de ajutor de suspensiune scrotul sau boașele, mai cu seamă pentru muncitori”; din același motiv, pantalonii erau considerați de medici preferabili ițarilor sau șalvarilor⁹⁷. Până și căciula era criticată, fiindcă țăranii o purtau și pe arșiță. De vină pentru această îmbrăcăminte ”rea și ne sănătoasă” nu ar fi fost sărăcia, ci ”ne îngrijirea sa de sine, obiceiul de a se îmbrăca rău”⁹⁸.

Însă curând, chiar în primul deceniu al secolului XX, percepția asupra costumelor populare avea să fie complet răsturnată. La 1901, Tzigara-Samurcaș le interpreta deja ca ”document artistic”, ”bunuri naționale”⁹⁹; iar câțiva ani mai târziu le descria drept ”tezaure” ale ”frumoasei noastre arte țărănești” și regreta dispariția ”portului cel frumos de odinioară”¹⁰⁰, ”bogatul costum național” ce ”înviorează scenele cele mai monotone”¹⁰¹. Rapoartele primite de Scraba în aceeași epocă arătau și ele că în multe sate din Gorj ”arta casnică e slăbită” și deplângeau faptul că localnicii nu-și mai confecționau singuri ”haine naționale”¹⁰². Însă Brâncuși deja nu mai era în țară ca să asiste la această transformare a imaginii costumului popular, care din ”loc de favorizare pentru purici și păduchi” devenise obiect artistic ce ”ne procură plăcerile estetice”¹⁰³.

Costum din Gorj, în Manolescu, Igiena ţăranului, 99

Ce mâncau consătenii lui Brâncuși? Medicul primar al județului Gorj afirma, la 1888, că oamenii mănâncă mămăligă ”adesea mucedă și veche, ceapă, usturoi, fasole, azimă crudă”, care le produc ”dilatații de stomac” și îi determină să bea. ”Bea țuică pentru ca să-i vină foame; bea pentru că-i este sete și să se răcorească; bea pentru veselie, pentru tristețe, pentru că este bolnav și răcit (țuică încălzită), pentru că este bătrân, pentru că este tânăr, ca să poată munci etc.” Doctorul Augustin mai susținea că alimentația bazată pe mămăligă de porumb (cu mălai care era în multe cazuri ”muced”), fasole, ceapă și varză acră duce la pelagră și deplângea faptul că gorjenii nu prea mâncau carne de porc, mazăre, linte sau cartofi¹⁰⁴. În realitate, pelagra, menționată de mai toți medicii vremii, nu făcea chiar ravagii în lumea rurală: în 1912 erau doar 347 de cazuri noi în tot județul Gorj, iar în 1917, numai 70, în ciuda războiului¹⁰⁵.

Ioan Corsin, medicul spitalului din Târgu-Jiu pe la 1890, a cules informații mai detaliate de la săteni privind alimentația. De pildă, în plaiul Vulcan, unde se afla Hobița, o familie de 2 adulți și 4 copii consuma zilnic cam 5-6 kilograme de mălai de porumb; pâine, în schimb, aproape deloc. În post se mai mâncau fasole, cartofi, sfeclă, linte, dovleac și varză doar acrită (”dulce nu o mănâncă la țară”). Pe masa de Crăciun se puneau porc cu varză acră, slănină, costițe fripte, caltaboși, cârnați, mușchi fript, piftie. Sătenii din plasa Vulcan mai făceau ciulama de ciuperci, jumări de făină de porumb (cu untură și ouă) iar în zilele de dulce, ciorbă de pește sărat, pește proaspăt, ouă, lapte, pui. În satele unde erau vaci și oi, precum Hobița, se mâncau brânză și brânză de burduf; mai rar carne de miel și oaie; deloc carne de vacă¹⁰⁶. Exista chiar un tabu împotriva consumului de vită, iar în Dolj erau sate unde oamenii susțineau că ”nu se spurcă cu carne”¹⁰⁷.

Călcat.—In ziua de 8 iulie a. c., Vasile P. Brâncuşi şi preotul Ioan Brâncuşi, din comuna Brădiceni, judeţul Gorj, în timpul când se înapoia de la oraş în o căruţă, caii speriiându-se au trecut peste copilul Nicolae, de ani 4, fiul lui Matei Gheorghe Popescu, care copil a fost grav strivit și omorât. (Lupta, 24 iulie 1893)

Dacă azi ”țărănesc” e un adjectiv de marketing pentru produsele alimentare, în vremea lui Brâncuși lucrurile stăteau cu totul altfel. ”Nutrimentul țăranului este foarte rău, putem zice aproape ucigător”, scria juristul N. V. Leonescu. De vină, afirma el într-o lucrare populară în epocă, ar fi fost numărul mare de zile de post, sărăcia, dar și obiceiurile alimentare nesănătoase: ”unii vând pentru nimic laptele, brânza, untul, găina, ouele și tot ce ar putea să-i îndulcească hrana și să-i amelioreze existența și cu banii prinși se îmbată, perde și ce a mai avut la sine și nu se întoarcă acasă cu nimic decât cu năravul contractat în beție de a-și bate nevasta și a-și spăria copii”¹⁰⁸.

Exista practic un consens la nivelul elitelor în jurul ideii că mâncarea țăranului era ”proastă, nesuculentă și puțină” în comparație cu munca sa¹⁰⁹. Chiar și în parlament, alimentația din mediul rural era un stereotip folosit, de pildă, pentru a reduce suma alocată hranei elevilor din internate: ”copiii de țară sunt obișnuiți să se hrănească cu fasole și mămăligă și prea s-ar declasa stomachul unui copil de țară schimbându-i regimul de hrană”¹¹⁰.

În discursul elitelor, Gorjul era amenințat nu doar de pelagră, ci și de inaniție. Cu câțiva ani înaintea nașterii lui Brâncuși, Dionisie Pop Marțian afirma că ”la Gorj mor adesea oamenii de foame din causa puţinătăţei productelor faţă cu numărul locuitorilor”, care trăiau ”în cea mai mare miserie”¹¹¹. Mai târziu, în 1880, presa scria chiar că ”oamenii mor de foame în Oltenia”, din cauză că nu se făcuse porumbul; or ”popușoiul este baza de nutrițiune a poporului de la țară. Din făina lui își face mămăliga, din tărîțe opărite cu apa fiartă se face borșul. O mămăligă adesa de popușoi stricați și o oală de fiertură, care se face din borș și din o mînă de verdețuri sau legume, compun principala alimentațiune a țeranului iarna și vara. Pentru a mai schimba țeranul mănîncă cîteodată și un chitic de pește sărat sau puțină brânză de oi. Dar acesta este un lux [...]. Pânea și carnea care este la toate popoarele din Europa baza nutrițiunei, la noi mai nici nu se întrebuințează de țărani.¹¹²” Și medicul județului avertiza, la 1887, că ”miseria a început a intra în casele locuitorilor, reducându-i a se nutri aproape tot anul cu fasole, verdețuri și mălai”¹¹³. Ca urmare, învățătorul Popescu din Peștișani își propunea ”deprinderea plugarului român ca să se hrănească cu pâine în loc de mămăligă”, pentru a scăpa de pelagră și voia să construiască un cuptor ”sistematic” de brutărie în comună, pentru care căuta fonduri¹¹⁴.

La început de secol XX, Charles Laugier, inspector sanitar general al Olteniei, calculase pe cap de sătean un consum zilnic de 1.200 g mămăligă, 2-300 g varză și alte legume și zarzavaturi, 50-60 g de carne, iar de sărbătorile mari, chiar 400 g carne¹¹⁵. În ce privește bugetul, o estimare - e drept, din Ilfov - arăta că o familie de 5 oameni ”cheltueşte pentru hrana lor într’un an: mălaiu, cîte o baniţă pe săptămînă, în tot, cam de 156 lei pe an; carne, într’un an de 20 ori, cam de 5 lei; pîine de vr’o 10 lei, peşte de patru ori într’un an, cam de 3 lei; castraveţi cam de 3 lei, varză de 4 lei, ceapă, 50 kgr., 2 lei; praz, 200 fire, 20 bani.”.¹¹⁶ Carnea nu era totuși atât de scumpă încât să fie inaccesibilă celor care nu creșteau animale: în Gorjul începutului de secol XX, prețul mediu al unui kilogram era de 50 de bani, exact cât costa și un litru de vin.¹¹⁷

Constantin Brâncuși, fila 119 din caietul de schițe

Ce beau consătenii lui Brâncuși? În primul rând apă, care nu era neapărat curată; un medic avertiza că țăranului român îi e indiferent ”dacă bea din partea de jos a unei ape curgătoare printr’un sat , de care se știe cât este de încărcată de necurățenii, sau dacă bea dintr’o bolboacă ori baltă, cari sunt locul de cultură al frigurilor etc.¹¹⁸”. Pe de altă parte, în anul în care Brâncuși pleca la Paris încă nu exista în România nicio localitate din mediul rural care să aibă apă curentă sau măcar vreo formă de dezinfectare a apei¹¹⁹.

În Gorj, oamenii produceau mult alcool; pe la sfârșitul veacului se estima că ar fi făcut 1.800.000 de litri de vin și 1.600.000 de țuică - mult sub Prahova, totuși, cu 10 milioane de litri de vin și 4 milioane de țuică¹²⁰. Însă doar 7,2% dintre capii de familie din satele gorjene erau ”căzuți în beție” la început de secol XX - față de județe unde erau peste 50% (Dorohoi și Iași) și o medie națională de 18,5%¹²¹. În aceste condiții, C. I. Istrati le sugera atât orășenilor, cât și țăranilor, pentru a reduce consumul de alcool, ”usul dulceței” sau ”un rahat cu apă” în locul unui păhărel de țuică. Istrati făcea și o comparație ușor alarmantă: ”cine ia dulceți multe, riscă dantura și o indigestie”, dar cine bea constant, ”riscă a peri, adesea nebun, și a avea copii epileptici”¹²².

Consătenii lui Brâncuși beau mai degrabă acasă, precum în episodul ”miraculos” povestit Carolei Giedion-Welcker, în care viitorul sculptor, la doar trei ani, a dat iama în butoiul cu țuică¹²³. Gorjul era chiar pe ultimul loc în țară la densitatea cârciumilor, un indicator important pentru statisticienii care voiau să construiască o imagine a țăranului bețiv: doar una la 503 locuitori - față de locul 1, Brăila, cu o cârciumă la 101 locuitori, și o medie națională de 1 la 200. Iar în plasa Vulcan era doar o crâșmă la 657 de locuitori, fiind 26 de cârciumi cu totul¹²⁴.

Medicul județului, I. Augustin, explica că ”în anii productivi de prune fie-care locuitor devine fabricant de țuică, mai ales în plaiuri, unde fiecare casă are în deposit câteva vedre și pe cari neputându-le vinde, le bea singur”¹²⁵. Pe de altă parte, la începutul secolului XX, G. D. Scraba susținea opusul: și anume, că gorjenii le vindeau cârciumarilor băutura care le prisosea cu 3-3,5 lei vadra de 20 kg; apoi tot gorjenii se duceau și beau la cârciumă zilnic, dând însă 10-12 lei pe vadră. ”Beau în tovărăşie cu alţii; iar nu cu familia. Lucrul acesta face ca biserica să fie uitată şi înlocuită cu cârciuma”, se plângea autorul¹²⁶.

Cu toate acestea, atunci când la 1900 guvernul P. P. Carp a introdus un impozit pe țuică în contextul preocupărilor fiscale, igieniste, dar și antisemite, au izbucnit adevărate revolte în Gorj¹²⁷. În luna octombrie a acelui an, la Brădiceni, țăranii s-au înfuriat atunci când perceptorul local a măsurat borhotul ”cam samavolnicește”, așa că l-au bătut și i-au distrus registrele; în plus, i-ar fi sechestrat pe prefectul și procurorul județului¹²⁸. Când a intervenit armata, sătenii au înălțat baricade și au tras în soldați, chiar generalul Gigurtu fiind rănit¹²⁹. Taxa nu a rezistat mai mult de un an. Cred că merită menționat că, în schimb, la 1907 oamenii din Peștișani și Brădiceni nu s-au revoltat; nici măcar istoriografia comunistă nu a găsit vreo urmă de agitație în aceste comune¹³⁰.

Constantin Brâncuși, fila 119 din caietul de schițe

Dacă se îmbolnăveau, cum erau tratați oameni din Hobița? Până prin anul nașterii lui Brâncuși nu au existat la noi medici cu studii în țară¹³¹. Prima lege sanitară din Romania a intrat în vigoare doar cu doi ani înainte să se nască Brâncuși; aplicarea sa nu a fost chiar imediată - primele documente ale serviciilor sanitare din județele Olteniei apar în arhive abia spre sfârșitul acelui deceniu. Exista totuși încă din anii deceniul al șaptelea un serviciu sanitar rural, dar marea problemă pare să fi ținut de bariera culturală și socială dintre medici și cei care ar fi trebuit să le fie pacienți.

Iată cum îi descria pe gorjeni un doctor de la un spital rural chiar în anul când Brâncuși pleca definitiv din Hobița: ”Fără îndoială ei seamănă a aparţine unei rase degenerate care suferă, actualmente chiar, o mişcare inversă a progresului, adecă o întoarcere către tipul primitiv. Limba ce o vorbesc este o limbă aspră şi săracă pe cât de săracă este această populaţiune sub toate raporturile. Înainte de 20 ani nu întâlnim decât indivizi slăbănogi sau slăbănogiţi de boli. [... ] Cu începere de la 40 ani în sus nu mai întâlnim decât bătrâneţe, gărbovire prematură, epuisarea puterilor.” La fel ca C. I. Istrati, medicul îi compara pe săteni cu ”triburi înapoiate ale omenirei primitive”, precum hotentoții.¹³².

Nu e de mirare că oamenii apelau mai degrabă la vraci. În copilăria sa, petrecută tot în Oltenia, dar prin Mehedinți, viitorul medic Constantin Severeanu nu-și amintea de asistență medicală. ”Odată m’am luat la luptă dreaptă cu altul; el m’a trântit cu umărul de un lemn și osul a ieșit din umăr și mi l-a pus la loc un țăran meșter; și atunci spuneam și eu copiilor că, dacă le vor eși și lor oasele, am să le pun și eu la loc, că învățasem de la moșul care mi l-a pus pe al meu. Am fost bolnav de friguri și am avut gălbinare, de care m-a vindecat un om, tăindu-mi la gălbinare, la rădăcina nasului. Moșul spunea că tăia cu para de argint, pentru că cele de fier erau ruginite și făceau bube rele. Am avut boală la ochi (conjunctivă catarală) și m-a vindecat un moș bătrân, prin zgârierea conjunctivei, cu o ţapă de spic de grâu“¹³³. Și tot o vindecătoare locală i-ar fi pus la loc brațul și lui Constantin Brâncuși, câteva decenii mai târziu¹³⁴.

De altfel, chiar și la 1894 medicul de județ se plângea că sătenii apelează la ”serviciile descântecelor, în loc la acelea ale medicinei”¹³⁵. Multitudinea de leacuri tradiționale din Oltenia avea să fie apoi studiată, în vremuri mai etnografice, de Charles Laugier, care a lăsat o listă de plante de leac și alte remedii, printre care banalele rostopască sau coada șoricelului, dar și ”burete de bubă”, ”gogoloaie de limbrici”, ”untură de muscă”, ”căcat de drac” sau ”unt de râmă”¹³⁶.

Descântec din Gorj, publicat în Șezătoarea, X (1907), 109

Statisticile arată, de altfel, că pe lângă sărbătorile oficiale se țineau multe ”sărbători superstițioase”: 33 pe an în Gorj, deși erau și județe unde depășeau 40. Printre aceste sărbători: Nunta șoarecilor, Lunea viermilor, Joia mânioasă, Sâmbăta ursului¹³⁷. Era răspândită și credința în vampiri, ”moroi”. Potrivit lui Laugier, oltenii credeau că diavolul intră după moarte în oamenii care au fost răi şi iese noaptea ca să le atace rudele; astfel și-ar fi explicat epidemiile. ”Pentru a scăpa satul de această calamitate, recurg la desgroparea mortului şi arderea cadavrului undeva, departe de sat, sau smulg inima pe care o svârlă la câini.” Aparent, și animalele puteau deveni moroi: ”Am avut ocazia să constat o gravă epidemie de antrax datorită moroiului. În Ioneşti (Gorj) a murit o vită de Dălac, stăpânul a jupuit-o şi a împărţit pielea printre ai casei, pentru opinci. După 3 zile moare stăpânul vitei, a doua zi un fiu al său. Evident, vita se făcuse moroi. Se dezgroapă, se decapitează şi arde capul. Rezultatul: trei din cei ce practicaseră această operaţie, au murit după puţine zile. Epidemia s‘a stins cu mare greutate şi a făcut multe victime”¹³⁸.

Totuși, în vremea lui Brâncuși gorjenii scăpaseră de devastatoarele epidemii de holeră; nu însă și de paludism¹³⁹. La 1887-1888, când Brâncuși încă nu reușise să evadeze din Peștișani, rujeola făcea ravagii, conform medicului primar de județ; scarlatina răpusese și ea vreo 30 de copii, iar tusea convulsivă, vreo 17. În Brădiceni medicul găsise 17 cazuri de pneumonie, pe care le explica prin diferența dintre căldura din case și frigul de afară; gorjenii ce ieșeau în ger să-și facă nevoile ”es ca dintr-o marmită a lui Papin și prin aceasta sunt expuși foarte unei răceli bruște”¹⁴⁰.

Epidemiile erau frecvente: Gorjul a fost lovit în 1886 de dizenterie, în 1888 de variolă, care a făcut peste 1600 de bolnavi și 370 de morți; în 1887 și 1890, de tusea convulsivă, ce a lăsat în urma sa 20 de morți la fiecare trecere¹⁴¹; iar la 1893, tuse convulsivă, rubeolă, pojar și dizenterie. Situația era înrăutățită de faptul că, după înmormântarea unei victime a epidemiilor, oamenii se adunau să mănânce pomana chiar în camera unde bolise defunctul¹⁴². De asemenea, medicul de județ din Gorj se plângea că nu îi poate izola pe bolnavi, și asta nu doar pentru că locuințele erau mici. ”Ce control am eu de isolare? Milițianul pe care mi-l dă primarul e înțeles cu locuitorul și abia așteaptă să mă duc din comună pentru ca să-și caute și el de afacerile sale, și dacă constrâng mai mult pe primar, el mă amenință cu demisia sa din această funcțiune, [...] care-l pune rău cu conlocuitorii săi.¹⁴³”

Mortalitatea infantilă era uriașă. La sfârșitul secolului, în jur de o treime dintre decesele din România rurală erau în rândul celor de până la un an; iar aproximativ jumătate dintre decedați erau până în cinci ani¹⁴⁴. Medicii prezentau o scenă de coșmar: ”Copilul ţăranului se naşte din părinţi rău hrăniţi, adesea pelagroşi, totdeauna impaludaţi, din o mamă surmenată prin muncă până în ultimele momente înnainte de facere,—pe un pat de scînduri acoperit cu rogojini şi mai adeseori jos, pe pămîntul gol, ca animalele. Lipsit de cele mai multe ori de asistenţă medicală în timpul naşterii, expus la orice infecţiune la primele momente ale vieţii, copilul respiră aerul infect dintr-o locuinţă mizerabilă şi de o construcţie primitivă, care cu greu îl poate apăra de intemperiile climei din ţara noastră. Alăptat de o mamă rău hrănită, el suge un aliment sărăcăcios, iar în timpul muncii, chiar acest lapte e înlocuit, din primele luni, cu mîncare, mămăligă, pîne sau altele.”¹⁴⁵

La Hobița ”de vaccin și vaccinare nu se știa și nici de doctor”, afirma primul biograf al lui Brâncuși, V. G. Paleolog¹⁴⁶. Nu era totuși chiar așa; de pildă, în 1886, medicul primar al județului, Augustin, vaccinase împotriva variolei 6.355 de copii din satele gorjene, iar un an mai târziu, peste 8.750. Cei mai reticenți la vaccinare se pare că erau soldații, nu sătenii din Gorj¹⁴⁷, în vreme ce în alte județe oamenii își luau copiii și fugeau de vaccinare în pădure sau chiar amenințau că le dau cu barda în cap medicilor dacă încearcă să-i vaccineze¹⁴⁸.

Crimă sau moarte naturală? Locuitorul Ilie Brâncuşi din com. Pestişani, a fost bănuit ca autor al unor furturi ce a’au săvârşit la magazia gării Tg.-Jiu. El fiind arestat de către jandarmi, a evadat din arest, lucru ce a întărit convingerea că a fost vinovat. După două săptămâni fiind prins din nou, Brâncuş a fost înaintat secţiei de jandarmi Tismana, unde a şi încetat din viaţă. Familia sa, susţinând că moartea se datoreşte bătăilor şi maltratărilor jandarmilor, au reclamat cazul Parchetului general care a încuviinţat autopsia cadavrului. In acest scop d-ni dr. Spiru, medicul judeţului, dr. Drăghescu, medicul oraşului şi dr. Max Culcer medicul plăşii Brădiceni, s-au transportat la Peştişani şi în prezenţa d-lui P. Caribol, primul procuror al trib. Gorj, au făcut autopsia cadavrului, constatând că moartea nu a provenit din bătae, așa cum au reclamat membrii familiei mortului. (Lupta, 22 ianuarie 1922)

Cum era viața la oraș în Gorj? Târgu-Jiu era singura ”comună urbană” din județ. La sfârșitul secolului trecuse de 5.000 de locuitori și avea un gimnaziu și două școli primare, una de băieți și una de fete¹⁴⁹. La 1894, doar 12 case din oraș aveau ”latrine sau hasnale zidite” iar apa din oraș nu era tocmai potabilă¹⁵⁰. Un medic care inspectase piaţa centrală din Târgu-Jiu o descria în termeni deloc urbani: „Tot comerțul se face pe pământ. Câteva mici bărăcuțe ale măcelarilor sunt de o infecție revoltătoare, ei n-au nici loc suficient pentru expunerea și păstrarea cărnurilor. Zarzavaturile sunt așezate de-a dreptul pe pământ, precum și celelalte substanțe de consumație. Toate rămășițele, oase, zarzavaturi stricate, gunoaie și alte necurățenii care provin din aglomerația oamenilor în târg, se aruncă într-un mic șanț sau pe o mică livadă de la spatele târgului“¹⁵¹.

Abia în 1880 s-a construit prima tipografie din oraș, calea ferată a ajuns la Târgu-Jiu tocmai în 1888, iar gimnaziul s-a deschis la 1890¹⁵². După 1888 a fost pavată strada Victoria cu piatră cubică, s-a făcut un pod de fier peste Jiu și un spital județean cu sediu propriu (până atunci funcționând în casele unor boieri); dar în vremea când Brâncuși plecase deja la Paris, Târgu-Jiu încă nu avea canalizare sau iluminat electric, iar alimentarea cu apă potabilă încă nu era extinsă în tot orașul¹⁵³.

”Palatul administrativ din Târgu-Jiu”, din Alexandru Antoniu, Albumul General al României: județul Gorj (București, 1893)

Cam aceasta a fost lumea primilor ani ai lui Brâncuși, dar și imaginea elitelor despre această lume rurală - o imagine care nu cred că îl putea lăsa indiferent pe Brâncuși. Că a vrut să evadeze din lumea Hobiței, Peștișanilor, Gorjului, nu este ideea mea; am luat-o chiar de la Brâncuși, care într-o schiță autobiografică afirma că ”a l'age de 11 ans c'evadé du beaux pais”, iar într-o altă notiță similară menționa, în franceză sau mai degrabă gorjeză, ”premiere fug martie aprilie 1887”.¹⁵⁴ Aceeași idee apare și la Ștefan Georgescu-Gorjan, inginerul care s-a ocupat de partea tehnică a coloanei și care spune că tânărul Brâncuși era împins de un ”irezistibil instinct de evadare spre mai bine”¹⁵⁵. Gorjan (al cărui tată evadase și el dintr-un sat, tot din Gorj) nu era singurul; iată-l, de exemplu, și pe Alexandru Vlahuță, comentând ”Cumințenia”: ”tînărul acesta, fecior de țăran, a rupt orice legătură cu noi. Prea mult a suferit în mijlocul nostru și, înăsprit de dureri, simțindu-se din ce în ce mai străin între noi, a pornit în căutarea unei alte lumi¹⁵⁶”. Mult mai aproape de zilele noastre, Matthew Gale scrie: ”If Brancusi’s youth could be characterised in a single generalisation, it would be as a rebellion against these origins. He was so anxious to get away from Hobita as a boy (or so the myth goes) that he ran away from his family more than once.¹⁵⁷”

Întrebarea cu care rămân este însă dacă Brâncuși a reușit, după evadarea din Hobița reală, și evadarea din Hobița imaginară? Și care era această Hobiță imaginară: cea a ”țăranilor identitari”, creatori de artă națională, sau Hobița unde oamenii trăiau ”mai rău ca zulușii”? Ori - de ce nu - ambele?

1. Barbu Brezianu, Brâncuși în România (Editura Academiei RSR, 1976), 14.

2. Constantin Bărbulescu, România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910 (Humanitas, 2015), 50.

3. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice (Editura pentru literatură, 1967), 723.

4. Alex Drace-Francis, The Traditions of Invention. Romanian Ethnic and Social Stereotypes in Historical Context (Brill, 2013), 11-13.

5. Bărbulescu, România medicilor, 77-78.

6. Zigu Ornea, Poporanismul (Minerva, 1972), 139.

7. Viitorul, 13 ianuarie 1910.

8. Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea.Contribuţii (Accent, 2005), 11.

9. Barbu Brezianu, ”Brâncuși în cultura și critica românească”, în Pagini de artă românească modernă (Editura Academiei RSR, 1974): 66-67.

10. B. P. Hasdeu, ”Prelegeri de ethnopsyhologie”, în Șezătoarea, XXXIII, nr. 7-9 (1925): 111.

11. Gheorghe Oprescu, Arta țărănească la români (Cultura Națională, 1922) , 7-8.

12. Alexandru Ștefulescu, Istoria Târgu-Jiului (Tipografia Nicu D. Miloșescu, 1906), 193-194.

13. Ștefulescu, Istoria Târgu-Jiului, 329.

14. ”Legendă despre nașterea Domnului”, în Jiul, I, 8-9 (1894): 27)

15. G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, G. G. Tocilescu, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. III (Socec, 1900), 72.

16. Ștefulescu, Istoria Târgu-Jiului, 56.

17. G. I. Lahovari, C. I. Brătianu, G. G. Tocilescu, Marele Dicţionar Geografic al României, vol. IV, (Socec, 1901), 686.

18. I. Vasiliu Năsturel, Dicționar geografic al județului Gorj (București, 1892), 74.

19. G. D. Scraba, Starea socială a săteanului după ancheta privitoare anului 1905 (Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl“, 1907), 61.

20. Românul, 16 martie 1867

21. Radu Ștefan Vergatti, ”Familiile Dumba și Mihail din Turnu Măgurele și Craiova”, în Oltenia, seria a IV, nr. 9 (2021): 218-220.

22. Românul, 6 iulie 1886.

23. Voința Națională, 11/23 august 1889.

24. Anuarul statistic al României (Imprimeria Statului, 1904), 180-181

25. Marele Dicţionar Geografic, vol. III, 721.

26. Vasiliu Năsturel, Dicționar geografic, 176-177.

27. Vasile M. Kogălniceanu, Chestiunea țărănească (Tipografia ”Gutemberg”, 1906), 31, 42.

28. Pontus Hulten, Natalia Dumitresco, Alexandre Istrati, Brancusi (Harry N. Abrams, 1987) 56-57.

29. România liberă, 18 noiembrie 1879.

30. Monitorul Oficial al României, 5 august 1888.

31. N. A. Alesandrini, Statistica României de la Unirea Principatelor până în present, vol. I (Iași, 1895), 59.

32. Scraba, Starea socială, 278.

33. Doina Lemny, Cristian-Robert Velescu (ed.), Brâncuși inedit (Humanitas, 2004), 49.

34. Anuarul statistic, 190.

35. Scraba, Starea socială, 85-100.

36. Monitorul Oficial al României, 16 martie 1884.

37. Brezianu, Brâncuși în România , 315.

38. Charles Laugier, ”Doctorul I.Augustin”, în Arhivele Olteniei, VI (1927), 163.

39. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

40. Gh. Crăiniceanu, Igiena ţăranului român; locuinţa, încălţămintea şi îmbrăcămintea; alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţărei şi în diferite timpuri ale anului (București, 1895), 121.

41. Scraba, Starea socială, 281.

42. V. G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncuși (Editura Tineretului, 1967), 31.

43. Scraba, Starea socială, 20.

44. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

45. C. I. Istrati, O pagină din istoria contimpurană a României (București, 1880), 322, 339.

46. Scraba, Starea socială, 19.

47. Monitorul Oficial al României, 31 iulie 1903.

48. Petre Pandrea, Brâncuși: amintiri și exegeze (Editura Fundației “Constantin Brâncuși”, 2000), 31.

49. Paleolog, Tinerețea, 85-86.

50. Doina Lemny, Brâncuși: Cumințenia pământului - operă unică (Editura Brâncuși, 2018), 4.

51. Crăiniceanu, Igiena ţăranului român, 58.

52. Monitorul Oficial al României, 5 August 1888.

53. Gazeta săteanului, 20 iulie 1885.

54. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

55. Istrati, O pagină, 327-333.

56. Kogălniceanu, Chestiunea țărănească, 53-54.

57. Al. Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre arta românească (Meridiane, 1987), 42-43.

58. Istrati, O pagină, 322-323.

59. Al. Tzigara-Samurcaș, ”Arta scandinavă și arta noastră”, în Convorbiri literare, XLIII (1909), 796.

60. Gazeta săteanului, 20 februarie 1888.

61. Scraba, Starea socială, 253, 267.

62. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

63. Adevărul, 13 august 1910.

64. Istrati, O pagină, 138.

65. Scraba, Starea socială, 254.

66. Marele Dicţionar Geografic, vol. IV, 686.

67. Statistica învăţământului primar rural pe anul şcolar 1896-1897 (București, 1897), 169.

68. Gabriel Sarcină, ”Contribuții la istoria învățământului din județul Gorj. Liceul din Peștișani, 60 de ani de la înființare (1963 -2023)”, în Rhabon, 2 (2023), 77.

69. Monitorul Oficial al României, 13 octombrie 1892.

70. Recensământul general al ştiutorilor şi neştiutorilor de carte în România din anul 1909 (Inst. de Arte Grafice “Carol Göbl”, 1910), IX-XII.

71. Sarcină, ”Contribuții”, 77.

72. Anuarul statistic, 80-82.

73. Statistica știutorilor de carte din România (Stabilimentul de Arte Grafice Albert Baer, 1915), 80-81.

74. Anuarul statistic, 22, 34.

75. Statistica știutorilor de carte, XXXVII.

76. Scraba, Starea socială, 290.

77. ”Cronica școlară”, în Convorbiri literare, XLIV (1911), 1195.

78. Petru Comarnescu, Brâncuşi. Mit şi metamorfoză în sculptura contemporană, (Meridiane, 1972), 30.

79. Paleolog, Tinerețea, 34.

80. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

81. Monitorul Oficial al României, 5 August 1888.

82. Voința Națională, 22 septembrie/4 octombrie 1890.

83. Voința Națională, 6/18 martie 1894.

84. Sarcină, ”Contribuții”, 77.

85. Universul, 10 martie 1903.

86. Monitorul Oficial al României, 11 noiembrie 1905.

87. Monitorul Oficial al României, 23 februarie 1906.

88. Anuarul statistic, 143-147.

89. N. A. Alesandrini, Statistica României de la Unirea Principatelor până în present, vol. II (Iași, 1898), 145.

90. Brezianu, Brâncuși în România, 116.

91. Anuarul statistic, 458.

92. Marele Dicţionar Geografic, vol. IV, 686.

93. Brezianu, Brâncuși în România, 318.

94. Crăiniceanu, Igiena ţăranului român, 148.

95. Monitorul Oficial, 27 septembrie 1894.

96. Monitorul Oficial al României, 9 august 1888.

97. Nicolae Manolescu, Igiena ţăranului, locuinţa, iluminatul şi încălzirea ei, îmbrăcămintea, încălţămintea; alimentaţiunea ţăranului în deosebitele epoci ale anului şi în deosebitele regiuni ale ţării (București, 1895), 173, 185, 190-191.

98. N.V. Leonescu, Starea ţăranului român, (Iași, 1887), 13.

99. Al. Tzigara-Samurcaș, ”Redeșteptarea artei naționale”, în Albina, V (1901), 94.

100. Al. Tzigara-Samurcaș, ”Industria casnică și arta națională”, în Convorbiri literare, XLIII (1909), 1368.

101. Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre artă, 45.

102. Scraba, Starea socială, 237.

103. Tzigara-Samurcaș, ”Industria casnică și arta națională”, 1364.

104. Monitorul Oficial, 5 August 1888.

105. Charles Laugier, ”Pelagra în Oltenia”, în Arhivele Olteniei, II (1923), 433-434.

106. Manolescu, Igiena ţăranului, 330-331.

107. Istrati, O pagină, 251.

108. N.V. Leonescu, Starea ţăranului român, (Iași, 1887) 9-10.

109. Crăiniceanu, Igiena țăranului, 208.

110. Desbaterile Adunării Deputaţilor, 24 iulie 1891.

111. D. P. Marțian, Coloniștii germani și România (București, 1871), 40-41.

112. Curierul Foaea Intereselor Generale, 27 ianuarie 1880.

113. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

114. Albina 16 oct. 1905, 81.

115. Charles Laugier, Sănătatea în Dolj. Monografie sanitară (Info, 2010), 27-28.

116. S. Miron și Ecaterina Arbore, ”Mortalitatea copiilor la săteni” în Viața Romînească, II (1907), 323.

117. Scraba, Starea socială, 28-29.

118. Manolescu, Igiena ţăranului , 298-299.

119. Constantin Bărbulescu, ”Contagionism versus igienism. Studiu de caz: principatele dunărene/România secolului al XIX‑lea”, în Constantin Ardeleanu (ed.), De la ciuma lui Caragea la holera balcanică (Humanitas, 2024): 194.

120. D. D. Niculescu, Alcoolismul în România (București, 1895), 38-40.

121. Scraba, Starea, 275.

122. Istrati, O pagină, 309.

123. Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuși (Meridiane, 1981), 102.

124. Niculescu, Alcoolismul, 88-89, 94.

125. Monitorul Oficial al României, 10 octombrie 1887.

126. Scraba, Starea, 274.

127. Oana Mihaela Tămaş, ”Băuturile alcoolice între interesele politice şi cele economice”, în Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat – Crişana, VII (2013), 105-110.

128. Voința Națională, 29 octombrie/11 noiembrie 1900.

129. Voința Națională, 31 octombrie/13 noiembrie 1900.

130. Nicolina Rădescu, ”1907 în județul Gorj”, în Litua, IV (1988).

131. Bărbulescu, România medicilor, 309.

132. I. V. Ștefănescu, citat în Constantin Bărbulescu, Vlad Popovici, Modernizarea lumii rurale din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Contribuţii (Accent, 2005), 80-81.

133. C. Severeanu, Din amintirile mele, vol. I (Tipografia ”Bucovina”, 1929), 23.

134. Paleolog, Tinerețea, 31.

135. Monitorul Oficial al României, 27 septembrie 1894.

136. Charles Laugier, ”Contribuțiuni la Etnografia medicală a Olteniei (I)”, în Arhivele Olteniei, IV (1925), 31-34

137. Scraba, Starea socială, 254-258.

138. Laugier, Sănătatea în Dolj, 50.

139. Iacob Felix, storia igienei în România în secolul al XIX-lea şi starea ei la începutul secolului al XX-lea, partea I (Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1901),179, 309.

140. Monitorul Oficial al României, 5 august 1888.

141. N. A. Alesandrini, Statistica României de la Unirea Principatelor până în present, vol. II (Iași, 1898), 15.

142. Monitorul Oficial al României, 27 septembrie 1894.

143. Monitorul Oficial al României, 5 august 1888.

144. Anuarul statistic, 48.

145. S. Miron și Ecaterina Arbore, ”Mortalitatea copiilor, 321.

146. Paleolog, Tinerețea, 29.

147. Monitorul Oficial al României, 5 august 1888.

148. Bărbulescu, ”Contagionism versus igienism”, 186-187.

149. Vasiliu Năsturel, Dicționar geografic, 361-363.

150. Mihaela Ioniţă-Niculescu, Constantin-Livian Rădoescu, ”Boli şi epidemii la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX în judeţul Gorj” în Litua, XXIV (2022), 125.)

151. Monitorul Oficial al României, 13 octombrie 1892.

152. J. Moisil, Călăuza Gorjului (Editura librăriei Nicu D. Miloșescu, 1905), 27.

153. Ștefulescu, Istoria Târgu-Jiului, 102-103.

154. Lemny, Velescu, Brâncuși inedit, 56, 58.

155. Ștefan Georgescu-Gorjan, ”Mărturii despre Brâncuși” în Studii și Cercetări de Istoria Artei, Seria Artă Plastică, 12 (1965), 67.

156. Universul, 7 decembrie 1910.

157. Matthew Gale, ”Brancusi: An equal among rocks, trees, people, beasts and plants”, în Carmen Giménez, Matthew Gale (ed.), Constantin Brancusi: The Essence of Things (Tate, 2004): 21-22)